Jazz. În căutarea ei

Acolo era. Stătea singură la masa din colţul cel mai întunecat al încăperii şi bătea cu mare precizie tactul formulei ritmice interpretate de monotonul contrabas. Lovea cu unghiile mâinii drepte paharul în care în loc de whiskey sau vin, ceruse un fresh de portocale combinate cu grapefrut. Era clar genul de fată care adora amar-aroma grapefrutului dar şi dulcele portocalelor. O vedeam deja dansând, dar nu pe muzica asta. Urechile-mi acompaniau gândul şi se născuse un tango imaginar de toată frumuseţea. Dar ea nici măcar nu se mai uita înspre mine. Aş fi strans-o tare in braţe după ce aş fi invitat-o la dans, i-aş fi simţit puternic ritmul organului de iubit(inima, nu altul) şi am fi dansat…asta am fi făcut.

În fiecare seară de vineri veneam aici, în acelaşi loc. Nu ştiu câţi ani îmlinise obiceiul ăsta. Barul de Jazz era locul preferat al multor ciudaţi de teapa mea, toţi iubitori de muzică, toţi gri sau maro sau negri. Îmi comandam o bere la halbă, mă lăsam invitat la un dialog cu muzica şi zâmbeam. Muzica si zâmbetul sunt mereu prieteni(poate sunt ajutati de m şi z, consoanele comune), cineva să-i zâmbească, vă rog, bluesului, pare cam mohorât astăzi.

“Să nu te bărbiereşti niciodată înainte să mergi la un concert de jazz”, îmi spunea bunica, pe când eram doar un puşti cu un început de cioc şi încă vreo zece fire răzleţe deasupra buzei superioare, pe care le numeam mândru: mustaţa mea sau mon mustaş.

Era prima oară când îmi venise în minte gândul de a intra în vorbă cu cineva, în afara barmanilor, pe care-i mai întrebam din când în când câte un lucru mărunt pentru a le putea cere mai uşor săptamanalele gratuite în care erau listate evenimentele mondene, dar nu numai. Eram tare interesat de viaţa culturala a orasului cu toate că niciodata nu îndrăznisem să-mi petrec singura seară din săptămână în care ieşeam din casă intr-un alt loc. Toate amintirile mele se filmau la masa respectivă.

De fapt mai încercasem eu odata să stabilesc o conexiune cu cineva dar nu reuşisem decât să ma îmbăt, dimineata găsindu-mă spălând toaletele pentru achitarea parţială a notei de plată.

N-am apucat să gândesc fraza în întregime că era deja lângă mine. Ea era lângă mine. Mirosea atât de bine, de puternic, de natural, încât îi puteam simţi aroma în atmosfera aia atât de plină de fum de ţigară. Ar fi reuşit să suplinească cu succes o fereastră deschisă cu privelişte înspre mare sau înspre munte.
-Bună, a zis. Am urmărit-o cum a articulat fiecare literă, mă îndrăgostisem. Asta nu era dragoste la prima vedere, se întamplase de la primul cuvânt. Nu mai auzisem niciodată pe cineva spunând bună atât de bine ca ea. Părea să fie licenţiată în salut. Cuvantul se terminase cu un zâmbet care ar transforma orice alt zâmbet în ceva banal, iar cel din urmă ar putea doar să îşi coboare privirea în pământ şi să plece dezamagit(cu coada între picioare). Glasul a făcut muzica să stea iar privirea, m-a orbit definitiv.
Am rămas încremenit, cu ochi mari, privind-o, până a plecat.

Notele suflătorilor de pe stradă îngheţau înainte să iasă din trompete, saxofoane şi tromboane, doar domnul Nicu, un pocăit simpatic, care îmi povestise într-una din zilele unei ierni pierdute despre un filmuleţ în care o fată işi rupsese mâna în timpul unui concert rock:
-Rock-ul nu e bun, mi-a spus. Doar el reuşea să cânte din când în când câte un colind sau vreun cântecel popular, Cand eram tanar fecior era preferatul său. Domnul Nicu nu avea cel mai bogat repertoriu din lume, dar era amuzant cu căciula de rusnac aşezată atent pe centrul cheliei.

Zâmbetul Gloriei(căci aşa mă gândisem s-o numesc, necunoscându-i adevăratul nume şi nevrând să cred în posibilitatea ca ea să fi fost o fiinţă paralelă Garotăi de Ipanema) mă urmărea pretutindeni. Nici macar surâsurile tuturor oamenilor de zăpadă adunate nu-l depăşeau ca frumuseţe şi naturaleţe, iar frumuseţea, în cazul ăsta nu putea fi relativă.

Am început să ies şi-n alte seri din casă. Oraşul mi se deschisese. Mă aşezam la mese slab luminate, de unde eram sigur că aş fi putut urmări fiecare persoană care avea să intre în local. Până şi berea părăsise lista mea de zi cu zi. Limonadele şi sucurile naturale, de obicei cele de vişine sau de fructe de pădure luaseră locul băuturii cu hamei. Vreau totuşi să menţionez că niciodată nu am băut fresh-uri. Locurile în care-mi petreceam timpul erau atât de impresionante încât nu reuseam sa le deosebesc, totul era nou pentru mine.

Eram atât de marcat de imaginea din seara respectivă încât alesesem să nu mai vreau sa o văd niciodată, îmi era teamă ca nu cumva sa nu fie atât de perfecta precum era atunci când am cunoscut-o eu. Stiam că în lipsa unei astfel de perfecţiuni, aş fi fost din nou mort.
Gloria, ce nume frumos.

Gloria era o fată de 18 ani sau o femeie mai în vârstă, în jur de 28 de ani, nu cred că ar fi putut vreodată să împlinească 30 sau 40 de ani, nu era genul care sa aibă o singură varsta şi nici genul care să îmbătrânească, ea era mulţimea tuturor femeilor, sau măcar a unora dintre ele. Era clar că Gloria era şatenă şi era la fel de clar că avea ochi albaştri-verzui, pe langa asta, mirosea bine. Chiar mirosea excelent. Eram sigur că Gloria avea un nume atât de frumos încât dacă l-aş fi auzit, mi-aş fi dat seama că ea trebuia să fie purtătoarea lui. Aş fi făcut în fiecare zi câte o cruciulită pe calendar şi aş fi închinat zilele, sfintei cu numele pe care-l purta şi ea.

„În caz că m-aş întâlni cu ea, aş închide ochii, refuz s-o privesc. Să nu te bărbiereşti niciodată înainte să mergi la un concert de jazz”

La teatru, o trupa din Coreea de Sud(sau Nord), pe al cărui nume nu l-am ştiut niciodată, juca o piesă despre al doilea război mondial. Fiecare personaj era blestemat să-i care în spate trupul celui pe care-l omorâse. Oare Gloria ar fi trebuit să mă ducă pe mine în cârcă? Poate eu eram cel care ar fi trebuit să o plimb de colo-colo. Oare prefera un gentleman în dauna unui tip dur şi bădaran? Eu nu mă încadram în niciunul dintre cele două tipuri. Eu nu puteam fi catalogat, atât de pierdut eram…

„Sunt sigur că adoră parfumurile scumpe şi bijuteriile, sigur îi plac strugurii şi mustul şi sigur dacă ar ştii despre mine că scriu… da, sigur ar ştii că scriu despre ea. Oare s-ar simţi vânată? S-ar simţi flatată? Eu…”

“Auzi, dacă aş fi muzician, nu neaparat vocalist, aş compune melodii care ar respecta trăsăturile ei? Ţin minte că are urechi mici. Mă întreb dacă mărimea urechilor unui zambet se pot transpune într-o secvenţă sau măcar într-o notă muzicală . Da, sunt sigur că avea urechile ca un fa bemol”

Noul meu stil de viaţa(sau de moarte) transformase fiecare săptămânal gratuit distribuit prin baruri într-un fel de Carte Sfântă, fiecare conţinea cel puţin o rubrică pe care eu o comparam cu Decalogul. După trei luni de căutari cu ochii închişi(nu care cumva s-o văd) am hotărât de comun acord cu mine că nu avea cum să fie în oraş. Brasovul e mic, nu aveam cum sa n-o fi întâlnit daca era încă în oraş.

“Trenul accelerat numărul..” X(nu are importanţa)…

Fiecărui bar de jazz din Europa îi lăsasem o vagă amintire.

Braşov, anul 3 d.Z.G(după Zâmbetul Gloriei)

Au trecut ani de atunci. De când mi-a zambit. Trei ani au trecut… sau mult timp de când am pielea prea rece. De atunci nu am mai reuşit să dorm, sau cel puţin asta credeam eu. Radioul Cultural şi emisiunea dedicată jazz-ului îmi erau singurii martori. Aceiasi în fiecare noapte.

La fel de mult timp a trecut de când n-am mai fost în Barul de Jazz.

P.S. Să nu te bărbiereşti niciodată înainte să mergi la un concert de jazz

Amicul Gloriei, lipsit de glorie dar cu respect.

Anunțuri

2 gânduri despre „Jazz. În căutarea ei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s