Lumea se termină luni. (perfect simplu)

Citiţi în timp ce ascultaţi Steven Wilson – Collecting Space

[Un tânăr, (orfan de mama, mama fiindu-i ucisă de tată.) în birou]

„abia a treia zi cineva a intrat în cameră şi a deschis jaluzelele. cerul era roşu şi prin geamul larg deschis putea vedea o clădire imensă, numai fier şi sticlă, atât de înaltă, încât vârful i se pierdea în norii roşii. Îl dureau ochii. Abia atunci a putut vedea chipul celui care a intrat în camera. Nu era om, era…”

… era un hamster, dar nu orice hamster.

Era îmbrăcat într-un costum verde inchis şi cu o cămaşă albă cu dungi negre. De fapt nu era tocmai hamster. Avea faţa unei rozătoare, dar era biped şi era de dimensiunile unui adult. Din mânecile costumului nu ieşeau mâini, braţele ajungându-i doar până la coatele hainei de pe el, iar pe spate se putea vedea pe sub îmbrăcăminte că purta o cocoaşa cel puţin stranie. Ochii… ochii erau roşii, aveau o culoare apropiata de cea a cerului şi erau atât de pătrunzători, încât nu-i puteai fixa privirea. Avea blana albă si strălucitoare, dând impresia că era o corcitură între un înger şi un animal. Din colţul stang al gurii îi curgea un lichid gălbui iar nasul părea să fie înghetat.

Dinţii erau de iepure – privea şi rumega în gol, uitându-se în ochii lui. –

Iar el, cu inima cât de furnică, încerca să-şi explice privirea celui pe care îl avea în faţă. Ochii lui dădeau o stranie senzaţie de gol, de abandon, poate chiar de avort.

Tot ce făceau cei doi era să se fixeze cu ochii, unul pe celălalt, neschiţând niciun alt gest, de parcă erau două sculpturi din ceară. Şi aproape că nu respirau. Şi imaginea se topea încet. Iar în sunetul înfundat de fundal rămăsese doar zgomotul masticaţiei celui din faţa sa. Orice reacţie fizică se mutase în plan psihic. Nu exista niciun duel între cele două trupuri, cei doi renunţasera chiar si la clipit sau la respirat. Tremurul cauzat de frică se instalase adânc în subconştient şi rămăsese fără niciun gând. Doar spaimă. Înainte de apariţia musafirului fusese singur, era întuneric şi avea o uşoară angoasă, dar nu o conştientiza în totalitate. Se gândise cu ceva vreme în urmă că s-ar putea prăbuşi în orice clipă. Şi muncise atât de mult… Trecuseră mai mult de 14 ore de când nu se ridicase de pe scaunul de birou. La birou ajunsese luni. Era deja miercuri şi nu făcuse decât două sau trei pauze, iar pe masă stateau deja mototolite, trei pachete de ţigări. Ştia că e un om important – iar asta-l ambiţiona să credă că e un bărbat adevărat. Unui astfel de bărbat nu îi poate fi frică de o fiinţă rodită, probabil din propria-i imaginaţie… Sperase din totdeauna că o să fie cândva răsplătit pentru munca lui. Era o persoana asociala.  De fapt singurul prieten pe care îl avusese vreodată fusese chiar el. A doua zi după vis devenise brusc încrezător. Înainte era slab şi şimţea des asta, dar visul l-a făcut să înteleagă că îi era scris să devină cineva. Nu a avut niciodată angajaţi, a trăit cu ideea că oricine i-ar putea afla secretul şi l-ar putea vinde pe el, ca om. Poate din acelaşi motiv nu avusese niciun prieten cu adevărat. Îi era frică. Işi simţea tâmplele pulsând, un gol în piept şi un junghi în gât, în jugulară mai precis . Simţea cum în orice moment ar fi putut să se termine totul. Îi era teamă să nu facă pe el. Şi ce dacă făcea? Nu l-ar fi văzut nimeni. Era singur. Putea să moară de luni, se putea  prăbuşi de pe teancul de dosare iar căzătura l-ar fi ucis cu siguranţă.

Nimeni nu se mişca , ar fi zis că ar fi trecut ore bune de când se priveau reciproc în ochi, dar ceasul se oprise şi el.

Ochii sălbăticiunii au început să sclipească. La început uşor, apoi tot mai repede, parcă învârtindu-se. Reuşise să se calmeze, dar privirea animalului îi dădea în continuare fiori.

A simţit cum i s-au încleştat buzele şi-a început să audă vocea mamei. Vocea pe care nu o auzise din prima zi de grădiniţă

–         Linişteşte-te, a trecut. A trecut totul…

–         Cine eşti?

–         Sunt tu. Sunt tatal tău şi mama ta. Sunt hamsterul din faţa ta- Sunt cine vreau. Sunt cine vrei tu să fiu.

S-a prins cu mâinile de ceafa, a început să plângă şi să audă voci, işi auzea mama.

–         Nu trebuie să te temi, puiule, nu-ţi face nimeni, nimic rău.

Simţea cum îi bubuia capul, tremura, căzut în genunchi sub birou.

–         A fost o greşeală, dar acum e totul bine.

Nu mai putea gândi, se ţinea singur în braţe şi se legăna uşor.

–         Bravo puiule, aşa te legănam si eu când…

Işi simtea ochii arzând în orbite, de parcă i-ar fi turnat cineva sare pe ei.

–         Nu mai ai de ce să plângi, suntem toti acum.

Sunt Eu şi tu şi tatăl tau şi el..

Şi-a dat seama că nu era mama lui cea care îi vorbea. Şi dacă ar fi fost ea, cu siguranţă încerca să-l linişteasca şi să-l ajute să judece clar situaţia. S-a ridicat şi s-a năpustit cu toată puterea asupra creaturii. I-a scos ochii cu pixul,  înfigându-i, apoi, unealta de scris, în inimă.

N-a mai văzut nimic simţindu-şi inima cum îmbiba mocheta cu sânge.

Pentru A.R. Deleanu care mi-a dat un şut în fund acum câteva luni de zile.

Anunțuri

2 gânduri despre „Lumea se termină luni. (perfect simplu)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s