Cum te simti?

Somnul a murit si el

Asfixiat

In camera asta goala

 

Au trecut cateva zile

De cand ceasul nu mai are nici el ore

Si totul se pierde-ntrun univers

Cu iz de copilarie

Sfasiat

De cioburile unei lumanari.

8finit

camera mea e atât de goală acum
iar eu îţi aud respiraţia
sub forma unui ecou continuu
inspirat, expirat,
desfirat şi desfrînat
deocheat, disperat,
deşantat şi demachiat
în niciun caz nu-i nemachiat

“In the case of authors who live outside their native linguistic geography, questions about belonging threaten to obscure other biographical details. The mythic foundations of their work disappear completely from view. […] One does not read an author’s texts, but rather, the biography written onto his body. Genealogy substitutes for biography. The body of the text – with its own patterns, its own concealed forewords, disappears behind the image of the author. What motivates this type of reading? Fear of wonder? Fear of understanding or not understanding, a sense of strangeness, real or imagined?”

Zafer Senocak

Viaţa prin gaura cheii

Ascultaţi în timp ce citiţi.

Uită-te prin gaura cheii, zicea Maria, uită-te şi zi-mi ce fac….

În lumea de după uşă părea sa fie linişte. În momentul în care am sesizat mişcare în camera alăturată, am simţit un junghi puternic în genunchi, m-am dezechilibrat şi am căzut pe spate. În cădere am văzut un cap de şurubelniţă în cruce ieşind, parcă explodând, pe gaura cheii, atât sunetul cât si viteza cu care a străpuns uşa m-au dus cu gândul la un glonţ.

Norocul meu că sufăr de reumatism. Reumatismul îmi părea un blestem, dar odată cu trecerea timpului, obişnuindu-mă cu el, am început să-l văd ca pe un al 6-lea simţ. Un radar pentru vreme rea şi pentru necazuri…ce copilăresc pentru vârsta mea să ma uit pe gaura cheii. Niciodată să… atunci am leşinat.

De cealaltă parte a uşii eram noi,  cu zeci de ani mai tineri. Eu şi cu Maria. Maria şi cu mine, de fapt, femeile au mereu întâietate. Eu stăteam ciuciulete iar ea, curioasa şi înfricoşată în acelaşi timp, aştepta să-i povestesc ce se întampla la capătul micului gang din broasca uşii. Eram mici. Ţinând cont de semnele de pubertate pe care le purtam pe faţă, aveam vreo 12-13 ani.

Purta o bluza largă, cu dungi orizontale colorate în nuanţe de verde, avea părul lung, ondulat, cu şuviţe naturale, blonde,  uşor portocalii, acoperindu-i spatele până la jumătate şi sânii necapturaţi încă de sutien – sub buzele roşii şi timide ascundea un zâmbet alb, arctic, transmitea o senzaţie aparte, aura ei – un fel de toutes les saisons.

Fusesem îndrăgostit de Maria dintotdeauna  – dar nu apucasem niciodată să o conştientizez. Şi-a lăsat palmele uşoare pe umerii mei şi m-a întrebat în şoapta ce văd. I-am spus că suntem noi, mai mari, mult mai mari şi că eu am barbă. Vroiam să-i spun că e frumoasă, oare de cealaltă parte a uşii apucasem să i-o spun?

Mergem? M-a întrebat? Şi a deschis uşa. Când am intrat în cameră, nu era nimeni. Am păşit peste pragul uşii şi fără să-mi dau seama i-am spus „La multi ani!” simţindu-ma ca la trecerea dintre ani.

Adevărul e că am simţit cum m-am maturizat. Pe loc. Începusem să văd tot mai clar ce nu văzusem vreodata la vreo fată sau cel puţin nu la fel de intens. Am luat-o de mână şi am mers până la pat unde ne-am aşezat amândoi pe spate, privind stelele prin geam. Aflaţi pentru prima oară în camera aceea, stăteam întinşi pe cuvertura, ţinându-ne de mână, mângâindu-i uşor, cu degetul mare, palma. M-a întrebat dacă m-am gândit vreodată la noi, la cine suntem de fapt. Era curioasă unde vom ajunge, cine vom fi, dacă vom rămâne prieteni.

Am sărutat-o apoi – pentru prima oară.

Ne-am rasucit unul spre celalalt, mi-am deschis fermoarul hanoracului, am strâns-o în braţe invelind-o cu el. Iar ea, furişându-şi mâna a tras cuvertura peste noi şi peste cer.

Am dispărut atunci, amândoi.

M-am trezit cu ea ţinându-mă de cap si tremurând.

Eşti bine dragule? mi-a şoptit, au găsit banii din sertar, apoi au fugit.

 

Început oferit de prietenul A.R. Deleanu, Trăiască!

Lumea se termină luni. (perfect simplu)

Citiţi în timp ce ascultaţi Steven Wilson – Collecting Space

[Un tânăr, (orfan de mama, mama fiindu-i ucisă de tată.) în birou]

“abia a treia zi cineva a intrat în cameră şi a deschis jaluzelele. cerul era roşu şi prin geamul larg deschis putea vedea o clădire imensă, numai fier şi sticlă, atât de înaltă, încât vârful i se pierdea în norii roşii. Îl dureau ochii. Abia atunci a putut vedea chipul celui care a intrat în camera. Nu era om, era…”

… era un hamster, dar nu orice hamster.

Era îmbrăcat într-un costum verde inchis şi cu o cămaşă albă cu dungi negre. De fapt nu era tocmai hamster. Avea faţa unei rozătoare, dar era biped şi era de dimensiunile unui adult. Din mânecile costumului nu ieşeau mâini, braţele ajungându-i doar până la coatele hainei de pe el, iar pe spate se putea vedea pe sub îmbrăcăminte că purta o cocoaşa cel puţin stranie. Ochii… ochii erau roşii, aveau o culoare apropiata de cea a cerului şi erau atât de pătrunzători, încât nu-i puteai fixa privirea. Avea blana albă si strălucitoare, dând impresia că era o corcitură între un înger şi un animal. Din colţul stang al gurii îi curgea un lichid gălbui iar nasul părea să fie înghetat.

Dinţii erau de iepure – privea şi rumega în gol, uitându-se în ochii lui. -

Iar el, cu inima cât de furnică, încerca să-şi explice privirea celui pe care îl avea în faţă. Ochii lui dădeau o stranie senzaţie de gol, de abandon, poate chiar de avort.

Tot ce făceau cei doi era să se fixeze cu ochii, unul pe celălalt, neschiţând niciun alt gest, de parcă erau două sculpturi din ceară. Şi aproape că nu respirau. Şi imaginea se topea încet. Iar în sunetul înfundat de fundal rămăsese doar zgomotul masticaţiei celui din faţa sa. Orice reacţie fizică se mutase în plan psihic. Nu exista niciun duel între cele două trupuri, cei doi renunţasera chiar si la clipit sau la respirat. Tremurul cauzat de frică se instalase adânc în subconştient şi rămăsese fără niciun gând. Doar spaimă. Înainte de apariţia musafirului fusese singur, era întuneric şi avea o uşoară angoasă, dar nu o conştientiza în totalitate. Se gândise cu ceva vreme în urmă că s-ar putea prăbuşi în orice clipă. Şi muncise atât de mult… Trecuseră mai mult de 14 ore de când nu se ridicase de pe scaunul de birou. La birou ajunsese luni. Era deja miercuri şi nu făcuse decât două sau trei pauze, iar pe masă stateau deja mototolite, trei pachete de ţigări. Ştia că e un om important – iar asta-l ambiţiona să credă că e un bărbat adevărat. Unui astfel de bărbat nu îi poate fi frică de o fiinţă rodită, probabil din propria-i imaginaţie… Sperase din totdeauna că o să fie cândva răsplătit pentru munca lui. Era o persoana asociala.  De fapt singurul prieten pe care îl avusese vreodată fusese chiar el. A doua zi după vis devenise brusc încrezător. Înainte era slab şi şimţea des asta, dar visul l-a făcut să înteleagă că îi era scris să devină cineva. Nu a avut niciodată angajaţi, a trăit cu ideea că oricine i-ar putea afla secretul şi l-ar putea vinde pe el, ca om. Poate din acelaşi motiv nu avusese niciun prieten cu adevărat. Îi era frică. Işi simţea tâmplele pulsând, un gol în piept şi un junghi în gât, în jugulară mai precis . Simţea cum în orice moment ar fi putut să se termine totul. Îi era teamă să nu facă pe el. Şi ce dacă făcea? Nu l-ar fi văzut nimeni. Era singur. Putea să moară de luni, se putea  prăbuşi de pe teancul de dosare iar căzătura l-ar fi ucis cu siguranţă.

Nimeni nu se mişca , ar fi zis că ar fi trecut ore bune de când se priveau reciproc în ochi, dar ceasul se oprise şi el.

Ochii sălbăticiunii au început să sclipească. La început uşor, apoi tot mai repede, parcă învârtindu-se. Reuşise să se calmeze, dar privirea animalului îi dădea în continuare fiori.

A simţit cum i s-au încleştat buzele şi-a început să audă vocea mamei. Vocea pe care nu o auzise din prima zi de grădiniţă

-         Linişteşte-te, a trecut. A trecut totul…

-         Cine eşti?

-         Sunt tu. Sunt tatal tău şi mama ta. Sunt hamsterul din faţa ta- Sunt cine vreau. Sunt cine vrei tu să fiu.

S-a prins cu mâinile de ceafa, a început să plângă şi să audă voci, işi auzea mama.

-         Nu trebuie să te temi, puiule, nu-ţi face nimeni, nimic rău.

Simţea cum îi bubuia capul, tremura, căzut în genunchi sub birou.

-         A fost o greşeală, dar acum e totul bine.

Nu mai putea gândi, se ţinea singur în braţe şi se legăna uşor.

-         Bravo puiule, aşa te legănam si eu când…

Işi simtea ochii arzând în orbite, de parcă i-ar fi turnat cineva sare pe ei.

-         Nu mai ai de ce să plângi, suntem toti acum.

Sunt Eu şi tu şi tatăl tau şi el..

Şi-a dat seama că nu era mama lui cea care îi vorbea. Şi dacă ar fi fost ea, cu siguranţă încerca să-l linişteasca şi să-l ajute să judece clar situaţia. S-a ridicat şi s-a năpustit cu toată puterea asupra creaturii. I-a scos ochii cu pixul,  înfigându-i, apoi, unealta de scris, în inimă.

N-a mai văzut nimic simţindu-şi inima cum îmbiba mocheta cu sânge.

Pentru A.R. Deleanu care mi-a dat un şut în fund acum câteva luni de zile.

Toamnă

Image by EJP Photo via Flickr

Astăzi m-am trezit
Într-un pat neaşteptat -
Leneş, am închis ochii
Înainte ca măcar
Să ne cunoaştem.

În doi – în zori

Când pumnul s-a deschis
Degetele ţi-au rămas calde
Pentru încă vreo câteva secunde
Cât să realizez că trebuie să plec.

Tu verde, ea portocalie -

Singur am ales să văd focul.

Noapte albă

Inca simt cateodata, in somn fiind, nevoia de a-mi intide mana in aer si de a astepta sa apari. Nu te-am mai vazut de mult, tin minte ca atunci cand eram mai mic, nici nu-mi amintesc cat de mic, te vedeam la geam, in fiecare seara Aveai parul cret si blond,  nu stiu daca erai baiat sau fata, stiu doar ca apareai la pervaz si-mi spuneai seara de seara,  Noapte Buna. Si stiu ca odata ai aparut si ziua, sau cel putin asa cred. In sufragerie, daca mai tii minte. Iesisem din camera si in hol, mergand spre camera de zi, te-am vazut. Cred ca tu erai lumina aceea puternica. Si-am inceput sa plang de uimire si de fericire, am venit spre tine, dar cand sa te ating, ai disparut.

Image by Fool-On-The-Hill via Flickr

Si am crezut ca te-am gasit, multi ani mai tarziu. Dar nu stiu daca tu erai. De data asta erai o tanara domnisoara, din cale-afara de frumoasa. Am reusit pana si sa te sarut. Si-am plans din nou. Si-am ramas mut de uimire. Inca mai sunt mut, de multe ori sunt mut. Cand ai disparut din nou mi-a fost greu, inca imi este, inca imi e greu s-adorm. Sper, neavand un somn foarte adanc, sa ma trezesc cand apari la pervaz. Sau poate ca acum, ca te-am si  sarutat, sa te asezi langa mine in pat si sa te trezesti cu cateva secunde inaintea mea ca sa pleci, un fel de cenusareasa de miezul zilei.

Si sa nu te superi ca nu vorbesc. Eu doar simt.

sa fugim de probleme

Image via Wikipedia

hai sa ne mutam

din pahar, in pahar

in pahar,

impreuna

 

sa culegem

vise

cu plasa de fluturi

fluierand

 

sa le cantam celor

ce insire sezloange

diminieata

pe plaja

 

sa intram

in corturi deschise

la rasarit

sub forma de vant

Your life means everything

Tocmai am vazut o pisica sfasiata de o haita de caini pe melodia asta.
Ne-am oprit, am claxonat cainii, dar n-au avut nicio reactie.
Au lasat-o in pace intr-un final
Cu ultimele puteri s-a tarat pana sub masina unde…
M-am dat jos din masina si am inceput sa le fac cainilor sunetul ala de pupat
Si au plecat
Ea a murit…

ceva pierdut

Image via Wikipedia

se plimbă acum în doi
papuci recunoscuţi
sub stratul meu de calm
prin nisipuri reci

păsesc timid încolăciţi
îmblânzindu-şi cu tact
mici destine vii
spre răsărit de mare

caută constelaţii
sub semnul de-ntrebare
dansează fără urme
cu degetul spre cer

şi nimeni nu spune nimic
de parcă luni nu ar fi fost
şi marti ar fi trecut
deja

 

 

(şi nimeni n-a trait nimic)